Ne iubim fiindca visul Destinului tau este în mine.
* Ai cei mai frumosi ochi din lume fiind ochii Clipei mele si cred în ei. Te-am regasit abia în amurgul sentimental al vietii doar ca sa te întreb câte priviri s-au pierdut naufragiind în tine, câte soapte ai spart în sufletul tau, câte sperante ai ars pe jarul dorintelor daruite desertaciunii trupesti, câte si mai câte….. dar am uitat sa te întreb de ce? Doar fiindca nu ne-am întâlnit la Timpul de la coltul strazii Destinului atunci când ar fi trebuit?
* Doar muritorii cauta nemurirea, fiindca nemuritorii nu stiu ce este aceasta.
* Ce suntem noi în afara de un vis nebun al unui înger complexat de Sine, pierdut undeva în Ierarhia Numerologiei?
* Ce pot sa-ti spun decât ca totul e bine asa cum trebuie sa fie, ochii plâng sau râd în adâncurile infinitului uitat din noi, oamenii se nasc si mor la ruleta sortii platita cu jetoane de Destin, cerul e bântuit când de seninul fericirii când de norii suferintei, toate sunt bune si rele doar clipele trec fara a netrece vreodata.
* Deodata a început sa fulgere cu gânduri uitate sau risipite, albe, negre la început, multicolore pe urma. S-a stârnit o furtuna sentimentala cum nu mi-a mai fost dat sa vad vreodata. Si ploua cu suflete trecute peste cimitirul gândurilor mele cu nume de Desertaciunea Învierii, unde un loc de veci e mai ieftin decât unul de o clipa fiindca, viata e mai mica decât o clipa de Univers, prin care trecem.
* Si eram fericiti fiindca cerul era mai nins ca niciodata cu petalele privirilor noastre care au fost luate de acelasi vânt sentimental si duse spre nicaieri. De aceea m-am hotarât sa te caut. I-am spus si vântului care a început sa râda ironic de parca ar fi fost ceva atât de absurd. Râdea în timp ce ducea praful clipelor cazute de pe Destin în tariile unde se tes noi amintiri uitate de toti. Si atunci am vrut sa stiu de ce duce acolo amintirile pierdute si nestiute de nimeni ca doar nu e cerul biblioteca amintirilor?
* Abia acum as vrea sa cuprind infinitul, sa-l întreb ce a cautat la întâlnirea sa cu Dumnezeu? Doar fiindca vroia sa cunoasca Sfârsitul unui Început sau poate ca se simtea la fel de singur ca si Dumnezeu fara de noi?
* Oare am gresit atât de mult cu totii prin pacatul originar de început al lumii când am vrut sa stim nestiutul, sa întelegem neîntelesul, pentru a încerca sa învatam sa murim când pentru moarte nu ai nevoie de nici o învatatura, cum probabil nu avem nevoie nici pentru viata?
* Sa fim optimisti, iubirea mea cea mare, fiindca avem de partea noastra clipa si nu Destinul, fiindca avem eternitatea acestei clipe si nu timpul, fiindca ne avem pe noi, acum si aici, si nicaieri în urma clipei, fiindca va ninge cu timp, si aceasta urma va fi îngropata de stele cazatoare, devenind o amintire a unei lumi trecute.
* Sa înteleg ca iarna va aduce doar putin frig în necuvintele noastre care sunt spuse mult mai apasat decât orice vorbe? Nu cred fiindca e anotimpul gerurilor extreme, când totul e înghetat inclusiv privirile noastre. Si atunci ne vom desparti la fel de accidental cum ne-am întâlnit sau lacrimile noastre inghetate se vor sparge pe asfaltul negru al gândurilor despre o iubire trecatoare care se credea eterna în adâncurile sufletelor noastre?
* Te gândesc si stiu ca nu ai tolera o iarna a singuratatii niciodata, dar mai stiu ca anotimpurile nu pot fi alungate din existenta noastra efemera de acum. Cu cât e mai efemera existenta, cu atât o dorim mai eterna si mai înflacarata de pasii tristi sau plini de sine ai unei iubiri care cu cât este mai profunda cu atât devine mai dureroasa. E si asta o desertaciune.
* Îmi este frig de mine însumi de sentimentele mele atunci când ma gândesc la sensul acestora, la faptul ca sunt asemeni unor frunze a caror soarta este inevitabila si ruginia toamna, unde ne vom pierde încetul cu încetul de noi însine pentru a intra în iarna singuratatii inimilor noastre.
* Lumea în sine este trecatoare si astfel îi înteleg pe multi care încearca sa uite de aceasta lume trecând ca niste straini prin ea, asemeni noua care am fi putut trece la fel prin gara iubirii noastre unde ne-am intâlnit accidental.
* Sunt alaturi de tine în acest mister care e filozofia iubirii pe care as vrea sa o înteleg privind adânc în ochii tai si sa aflu daca iubind vei întelege mai mult despre tine decât daca ai fi ceea ce esti azi ca suflet, un strain, un simplu trecator în aceasta existenta care va deveni un vis uitat odata cu moartea sau poate un vis reamintit dar tot un vis. Te tin de mâna si nu vreau sa ma trezesc din acest vis care este actuala mea viata reala tocmai fiindca vreau sa fiu etern alaturi de tine.
* De ce suferim din dragoste? Nu ar fi mai bine sa uitam de aceasta durere care e una dintre cele mai acute ale acestui cer, peste care se astern norii cuvintelor câteodata? Sunt momente în care vreau sa-ti scriu dar nu pot, în care vreu sa alerg dar îmi simt clipele de plumb, în care vreau sa sparg cupa plina de venin scrisa în Destinul trecut de dinaintea noastra a acestei lumi dar nu pot fiindca fac parte din el la fel ca si tine iubirea mea si de aceea va trebui sa bem durerea iubirii pâna la capat împlinindu-ne astfel soarta ca un dat al creatiei petrecute mai demult decât însuti timpul.
* Priveste apusul cuvintelor care striga sau vor sa taca si asculta-mi soaptele necuvintelor mele ce vor sa-ti spuna cât de mult te iubesc chiar si atunci când pe buze e frig si peste tot e numai durere sau înstrainare si asta nu fiindca lumea ar fi straina de oameni, ci exact invers, oamenii se vor straini de lume fiindca daca ar iubi-o si ar întelege-o ar realiza ca ar trebui sa fie ceea ce nu sunt, adica, putin mai mult oameni, putina mai multa iubire si profunzime. Oare cere aceasta lume prea mult pentru a fi înteleasa?
* Sunt momente în care simt cum cerul se prabuseste peste Destinul meu, ascuns în buzunarul propriilor mele sentimente pentru a-l feri de oricine ar încerca sa-l fure, tocmai pentru a ti-l putea darui tie, iubirea mea cea mare. Daca s-ar prabusi cerul oare as mai putea sa ti-l daruiesc atâta timp cât Destinul ramâne scris doar sub un cer al întâlnirii noastre accidentale? Oare am mai fi noi daca am elimina acest accident al iubirii?
* Sunt bolnav de iubire, sunt bolnav de clipele Destinului tau ce se afla în inima mea care împarte cele doua eternitati ale noastre în timpi si spatii ale dorintelor si sentimentelor noastre nesfârsite.
* Tu esti catedrala de care am nevoie, iubirea mea, pentru mântuirea propriei mele existente.
* Simt ca cu cât te iubesc mai mult pe tine îl iubesc si pe Dumnezeu în aceeasi masura fiindca încep cu adevarat sa-L simt, sa-L regasesc pierdut adânc în sufletul tau, dragostea mea. Abia atunci realizez ca Dumnezeu nu se afla acolo doar pentru a-mi spune ca are chip frumos si nici pentru a-mi demonstra existenta Sa ci fiindca noi suntem un accident de a ne afla în fata Lui si de a-I întelege maretia eternitatii sale în noi.
* Vom fi uniti prin sfintenia iubirii în si prin Dumnezeul nostru etern. Si atunci, oricât de mult am realiza desertaciunea acestei lumi, si am sti ca vom fi mereu acea stea care va arde continuu pentru a aparea ca imagine pe o bolta a unei lumi dupa ce va fi murit demult, vom întelege ca toate acestea si înca multe altele nu au nici o importanta fiindca între noi, în noi si peste noi e Dumnezeul acela tacut care nu are nevoie nici de imagini sau alte cuvinte ci doar de iubirea noastra nesfârsita.
* Si vom fi etern împliniti si hraniti de Dumnezeul iubirii noastre stiind ca ne mistuim pentru acest Dumnezeu care va ramâne etern peste timpi sau spatii, peste orice desertaciune, stiind ca doar El, acest Dumnezeu suntem: Noi! Acesta este sensul iubirii noastre al sufletelor pereche.
* Oriunde am fi, oricât de departe unul de altul acest Dumnezeu al iubirii noastre va fi etern cu noi, fiind Parisul viselor noastre, alaturi de care ne vom plimba împreuna pe bulevardele pline de roua sentimentelor noastre prelinsa pe iarba clipelor care se va usca si ea la rândul ei fiindca orice ai face iarna nu poate fi oprita.
* Si ne vom trezi într-o lume unde vom fi iar o stea, pe urma vom arde doar fiindca va urma sa ne stingem iarasi pentru a ne putea gasi ca doua suflete pereche care sa viseze la un Paris prin care sa se plimbe, sa se iubeasca, sa se doreasca, sa fie bolnavi unul de altul, sa sufere dar sa si tremure de fericire, de fiorul divin pe care ti-l da dragostea acea arzatoare prinsa de vâlvataia mistuitoare a pasiunii.
* Cât de putini suntem cei care în viata am trait cu adevarat o mare iubire, cât de putini ne-am nascut astfel aici în aceasta lume si cât de multi îsi traiesc viata morti de ei însisi, cu sufletele neumblate de pasii nici unei mari iubiri. De ce? Sa-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia? De ce? Sa întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa caruia am ajuns sa visam aceasta lume? Raspunsul consta în noi si numai în noi, în iubire.
* Si ce a mai ramas din stralucirea noastra de atunci? Din destinul nostru intergalactic de stea? O amintire pe bolta unei lumi, iar aici doua suflete care se cauta etern pentru a se mistui, pentru a arde în neputinta acestei desertaciuni, la fel ca si atunci când eram o stea.
* Oare as putea vreodata, iubire, sa nu cred în lumina privirii tale, acolo departe de tine, de amândoi unde ne întâlnim atât de adesea? Abia acolo simtim ca în aceasta lume e mai greu sa fii fericit fiindca fiecare clipa de fericire este o mare desertaciune, poate mai mare decât acea de tristete. Acolo stim câta nevoie avem unul de celalalt pentru a înfrunta aceasta lume desarta unde am ajuns adusi pe aripile Luminii Divine din cine stie ce ungher al inimii acestui Univers unde am stralucit odata si odata ca fiind o singura stea, unde am fost împliniti nestiind ca întreaga noastra stralucire si împlinire de atunci este la fel de trecatoare precum e acum aceasta lume.
* Am crezut întotdeauna în lumina divina a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vietii dar sa nu uitam ca tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.
* Totul este o mare amintire, fiindca doar Dumnezeu este Unicul real, iar atunci când iubim ne amintim mai mult ca oricând de Dumnezeu fiind mai aproape de acesta.
* Atunci când privesc în strafundurile fiintei tale, iubindu-te atât de mult, îl privesc si îl simt pe Dumnezeu, amintindu-mi de una dintre imaginile sale atât de dragi mie: chipul tau!
* Am crezut întotdeauna în lumina divina a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vietii dar sa nu uitam ca tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.
* Poate fi ceva mai important decât iubirea? Doar aceasta poate înfrunta praful desertaciunii.
* Prin Dumnezeu si numai prin Dumnezeu noi cunoastem amintindu-ne propria noastra imagine despre noi si lume, imagine care a fost si va ramâne etern dincolo de desertaciunea acestei tarâne care respira prin noi, cei pierduti în negura infinitatii lumilor cu nume de vis. De aceea adevaratul Dumnezeu apare doar atunci când iubesti profund, când simti ca nu poti muri dar nici trai fara clipele sufletului tau drag, pe care le vrei, dar cu toate ca esti atât de însetat vei refuza apa vietii în schimbul lor, fiindca trezirea catre marea amintire care e Dumnezeu se face doar prin moarte.
* Dar tu, îngerul meu drag, tu unde esti? În mine, în tine, sau în noi? Oare eu unde sunt? Suntem simtire si destin, suntem repere fundamentale unul fata de altul, de aceea vom fi mereu despartiti de blestemul simetriei acestui vis cu nume de lume. Stiu ca atunci când te strig în vâltoarea clipelor ai sa-mi dai întâlnire doar la cascada deznadejdii, fiindca doar acolo am putea fi alaturi, doar în zbuciumul ei ar mai putea întelege calitatea aceasta a noastra de a fi repere fundamentale unul fata de celalalt, de a fi astfel suflete pereche.
* De ce atunci când ma gândesc la sufletul meu pereche îl simt pe Dumnezeu altfel, mai bun dar si mai exigent, mai cald dar si mai razbunator, mai trist dar gata oricând de cel mai debordant optimism dar si exuberanta izvorâta din adâncul etern al privirilor noastre pierdute în negura necuvintelor acestui vis cu nume de lume?
* Nu pot sa înteleg de ce Dumnezeu trebuie scris doar cu litera mare. Oare nu ar fi mult mai mare Dumnezeu daca si-ar dori sa fie scris si cu litera mica? Daca nu l-ar interesa cu ce litera e scris? Dumnezeu nu poate fi modest? Modestia e o virtute doar pentru om? La fel si în iubire, oare nu ar fi aceasta mult mai intensa daca nu ar fi doar strigata, ci si soptita sau simtita în tacerea necuvântului?
* Totul este desertaciune în afara de iubire. Razboaiele, structuralizarile sociale bolnave, mizeriile acestei lumi se datoreaza înstrainarii oamenilor de sinele lor care este Iubire si atât.
* Noi nu suntem nimic altceva decât iubire si în urma noastra nu ramâne nimic altceva decât tot iubirea pe care am lasat-o acestei lumi si atât. Restul se sterge cu buretele desertaciunii pe tabla uitarii. Asta suntem noi! Iar cei care nu au trait o Mare Iubire înseamna ca nici nu s-au nascut vreodata pe acest tarâm.
* Nu poti sa strigi în iubire fiindca este unicul loc unde nu au ce cauta cuvintele decât sensurile lor care si asa devin absurde. Nu poti sa minti în iubire fiindca nicio simtire a ta nu poate fi mintita, altfel nu ai exista tu, ci minciuna vietii tale. Nu poti trisa în iubire fiindca nu sunt niciodata doua cai pe care sa le poti alege, ci doar una singura care este si va ramâne calea vietii tale. De aceea în iubire nu poti fi decât tu si singuratatea din tine în afara sufletului tau pereche.
* În iubire nu trebuie niciodata sa te îndoiesti fiindca nu poti iubi cu jumatati de masura. Nu! Niciodata, Marea Mea Dragoste, niciodata în iubire nu poate fi si o zona gri decât acele patrate de alb si negru aflate pe tabla de sah a acestei Iluzii a Vietii, pe care o împartim împreuna, prin Destin, pâna când moartea ne va uni prin eternitatea sa.
* Te iubesc atât de mult, dragul meu suflet pereche, încât nu pot exprima în cuvinte. Într-o mare iubire cuvintele nu-si au rostul, precum îsi pierde consistenta orice atingere sau privire, fiindca toate acestea sunt si vor ramâne numai în strafundurile sufletelor noastre.
* Sa stii ca si sfintenia face parte din iubire, iar tu esti o sfânta a Destinului meu, o religie a vietii mele. Un crez al fiintei uitate din mine, strainul care ma îndrept spre nicaieri, stiind ca acolo unde va fi ma voi împlini prin moarte, asteptându-te…
* Nu credeam sa vii acum, la vârsta si ceasul acestei Iluzii a Vietii, dar îti spun printre gratiile acesteea cât de mult Te Iubesc si sa nu te îndoiesti niciodata de mine.
* Sa fie disperarea si deznadejdea o farâma dintr-o realitate transcendentala la care noi nu avem acces, fericire si împlinire, iar fericirea si bucuria noastra sa fie tristete si deznadejde? Sa fie bogatia în acea realitate transcendentala cea mai nenorocita saracie, iar saracia cea mai mare bogatie? Odata ce noi traim doar Iluzia Vietii, nu vom cunoaste niciodata adevarata realitate.

Nota: