Stai pe prispă şi priveşti spre cerul albastru,
Un nor care pare că este chipul lui Eminescu,
Şi ceteşti o poezie sfîntă eminesciană de cupru.

Vîntul lin şi cu aer cald îţi trece prin al tău păr bălai,
Galben ca şi aurul dintr-o comoară a unui pirat,
Cu genele tale lungi şi dese ca o pădure cu splai.

Stau în faţa ta şi te privesc profund ca pe-o floare,
Din grădina binelui şi-a răului ceea a Domnului,
Iubită femeie cu corp divin de fiinţă de culoare.

Dacă îngerii au aripi spre a se cufunda în văzduh,
Spre aţi trimite o scrisore de dragoste din a mea parte,
Scrisă profund cu inima care bate pentru tine ca în burduh.

Doreşti a sta în mahala nu în acel micuţ sat de oameni puri,
Noaptea-i ca un labirint cu glasul tău care-i atât de bland,
Stele nopţii lucesc ca şi ochii tăi când eşti fericită adeseori.

Te visezi domniţă mare de mahala şi la casă mare,
Trăind fără griji a zilei de mâine şi dormind fără griji,
Să faci ce-ţi pofteşte a ta inimă de aur sfînt de afirmare.

Noaptea – iubită prietenă – care, ne conduce pe-o cărare,
Lungă şi neagră ca şi ceaunul de mămăligă a bunicii tale,
Sper că, nu eşti speriată de întunericul de ancorare.

Eşti o fată în care pînă la această vîrstă pură,
Nu ţi-a bătut la uşă necazul în care a fi nefericită,
Şi cu iubire de prieten te sfătuiesc să nu fi o acritură.

Dis-de-dimineaţă eşti trezită a hrăni ale tale animale,
Din a ta ogrdă mare şi frumoasă exact ca şi o floare,
Grăunţe la porci le dai şi porumb la păsări le dai agale.

29 septembrie 2010

Nota: